Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Maslu – Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

3 martie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte protopop, preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Mă bucur să vă văd în această seară într-un număr atât de mare la Taina Sfântului Maslu, şi cred eu că este reacţia cea mai potrivită la Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, care ne-a vorbit, ne-a dus cu gândul la Înfricoşăta Judecată. Va fi o zi, aşadar, în care Domnul ne va judeca pe toţi, ne va pune pe toţi în lumina Sa, şi atunci se va vedea în ce măsură avem sau nu avem părtăşie cu El. Am fost sau nu am fost uniţi cu El.

    Iar noi auzind astăzi acest cuvânt, şi gândindu-ne la viaţa noastră, desigur, n-am putut să vedem în viaţa noastră decât păcat, sau mai mult păcat decât virtute. Chiar dacă uneori vedem şi lucruri bune, ne dăm seama că ele de fapt nu sunt desăvârşite, şi atunci noi nu putem să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu decât recunoscându-ne a fi oameni păcătoşi. Și de aceea, pe tot parcursul Sfântului Maslu, nu am făcut altceva decât să-I cerem iertare lui Dumnezeu. Și noi preoţii, şi dumneavoastră credincioşii, L-am rugat pe Dumnezeu să ne ierte toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, şi tot  păcatul. Și lucrul acesta Îi este bineplăcut lui Dumnezeu. Ne-a încredinţat Mântuitorul de aceasta în mai multe împrejurări pe care le-a trăit în viaţa Sa pământească, prin cuvintele Sale. Ne-a arătat că Dumnezeu se bucură de pocăinţa păcătoşilor. Se bucură mai mult de un păcătos care se pocăieşte decât de nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă. Am văzut cum S-a bucurat de vameş, în Parabola Vameşului şi a Fariseului, cât de plăcută I-a fost lui Dumnezeu acea rugăciune cu inima zdrobită, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Și noi am preluat această rugăciune şi acest duh de pocăinţă al vameşului. De asemenea, în Parabola Fiului Risipitor iarăşi, am văzut cât de mult S-a bucurat Tatăl de întoarcerea fiului Său rătăcitor. La fel se bucură și Dumnezeu de noi, ori de câte ori ne întoarcem şi ne recunoaştem păcatele, şi spunem, la fel ca și fiul risipitor: Părinte Sfinte, am greşit la cer şi înaintea Ta, primeşte-mă nu ca pe un fiu, ci măcar ca pe o slugă. Este motivul pentru care noi neîncetat în relaţia noastră cu Dumnezeu ne numim robii lui Dumnezeu.

    Multă lume nu înţelege şi se sminteşte de acesta. De ce ne numim mereu robii lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la noi ca la nişte sclavi, ne tratează ca pe nişte sclavi? Nicidecum. Dumnezeu se uită la noi ca la nişte fii. El ne iubeşte pe toţi, ca pe nişte fii ai Săi iubiţi, dar din păcate noi ne dăm seama că nu-L iubim pe Tatăl nostru cel din ceruri şi că la fel ca şi fiul risipitor, mereu risipim averea părintească, adică darurile, talanţii pe care Dumnezeu ni i-a dăruit. Și atunci când ne întoarcem acasă, adică atunci când venim la biserică, nu putem să ne punem înaintea Lui decât ca şi robi. Ne este suficient să ne recunoască Dumnezeu ca robi. Sigur că El ne primeşte ca pe nişte fii, dar noi nu încetăm să ne numim robi, până la ultima răsuflare. Robi păcătoşi, robi nevrednici. Deci să nu ne smintească lucrul acesta, pentru că de fapt el izvorăşte dintr-o pocăinţă sinceră, dintr-o atitudine smerită, pe care se cuvine să o avem în faţa lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu se bucură de păcătoşii care se pocăiesc. Osândirea de sine, iubiţii mei, este o anticipare a Judecăţii de Apoi. Dacă noi ne judecăm şi ne osândim în faţa lui Dumnezeu încă de pe acum, şi primim încă de pe acum mila lui Dumnezeu, aceeaşi milă a lui Dumnezeu se va revărsa peste sufletul nostru şi în Ziua cea de Apoi.

    Pe cât Îi este de plăcută lui Dumnezeu pocăinţa şi osândirea de sine, pe atât de neplăcută Îi este judecata. Adică judecarea aproapelui, atunci când noi judecăm, sau când ne judecăm unii pe alţii, când ne punem în locul lui Dumnezeu, făcând judecăţi. Mântuitorul chiar ne-a învăţat în sensul acesta, şi ne-a zis acest cuvânt: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Şi El nu cere, nu ne cere ceva ce nu face El mai întâi. Noi Îl recunoaştem ca drept Judecător, dar El a zis: Eu nu judec pe nimeni. Zice: vă vor judeca cuvintele Mele. Zice: Eu am venit în această lume nu ca să se osândească lumea prin Mine, ci ca să se mântuiască lumea prin Mine. Deci iată, nici măcar Domnul nu judecă aşa cum gândim noi judecata. Judecata lui Hristos este aceasta, că El ne arată mereu Calea. El S-a mărturisit pe Sine, S-a descoperit a fi Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi atunci, şi din partea noastră se face judecată. Văzându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, recunoscându-L a fi Lumina Lumii şi Adevărul lui Dumnezeu, atunci și noi ne judecăm și alegem, ne dorim să fim împreună cu El. Aceasta este judecata noastră, pe care o facem încă din clipa Botezului, când spunem că ne lepădăm de satana, şi ne unim cu Hristos, şi această judecată trebuie să o facem mereu, până la ultima răsuflare. Să-L alegem mereu pe Hristos. Și să mergem pe calea Lui, să ne deschidem mereu inima spre El, ca El să vină să Se sălăşluiască în noi, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, şi El Însuşi să lucreze în noi cele bineplăcute Lui. Aşadar, este un mare păcat să judecăm pe aproapele. Pentru că niciodată nu va fi o judecată dreaptă. Nimeni nu poate să judece pe aproapele decât cel care este în stare să-şi dea viaţa pentru el. Ori noi nici unul nu cred că suntem în stare să ne dăm viaţa pentru toţi oamenii. Și atunci înseamnă că nu avem dreptul nici să judecăm pe nimeni.

    A judeca pe aproapele este un păcat foarte mare împotriva iubirii lui Dumnezeu. Pentru că ne desparte; dar câtă vreme noi judecăm pe aproapele şi-l dispreţuim din diferite motive, chiar dacă nouă ni se pare că este pe bună dreptate, întotdeauna această judecată este împotriva iubirii lui Dumnezeu, pentru că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă compasiune şi milă faţă de omul păcătos, faţă de omul căzut. Am văzut la vameşul Zaheu. Nu demult a fost Evanghelia cu vameşul şi se citeşte de fiecare dată la Taina Sfântului Maslu. Mulţimea a judecat. L-a judecat şi pe Zaheu, considerându-l un mare păcătos, şi L-a judecat şi pe Mântuitorul Iisus Hristos că a intrat în casa lui. Au zis: cum, marele Prooroc intră în casa lui Zaheu? Da, marele Prooroc a intrat în casa lui Zaheu, pentru că Iisus nu a văzut în Zaheu doar un mare păcătos, un vameş care făcea nedreptăţi, ci a văzut în el un fiu al lui Avraam şi a văzut în el dorinţa de mântuire; i-a văzut acel zvâc al inimii, acea dorinţă de a-L cunoaşte pe Mântuitorul. Și de aceea l-a chemat pe nume, fără să se fi întâlnit vreodată. I-a zis: Zaheu, coboară-te, căci astăzi vreau să rămân în casa ta. Şi ştim ce mare mântuire s-a făcut acolo, şi ce bucurie a fost şi pentru Mântuitorul, dar şi pentru Zaheu şi pentru toată casa lui. Iar mulţimea ce făcea? Judeca, şi condamna pe nedrept. Și pe Zaheu, şi pe Mântuitorul. Deci vedeţi, ce contradicţie. Atunci când judecăm, şi noi facem la fel. Ori de câte ori judecăm şi ori pe cine judecăm, suntem împotriva iubirii lui Dumnezeu. Suntem la fel ca şi fratele cel mare din Parabola Fiului Risipitor. Care deşi era un copil cuminte, I-a zis Tatălui, niciodată nu Ți-am călcat cuvântul, totuşi el nu-L iubea nici pe Tatăl său şi nici pe fratele său. Îi zice Tatălui: zice, acest fiu al Tău; nu fratele meu; zice: acest fiu al Tău, care Ți-a cheltuit averea cu desfrânatele. Acum ai făcut pentru el veselie mare, şi mie nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei? Deci vedeţi ce atitudine, ce reacţie răutăcioasă, deşi era un copil cuminte… Vedeţi cum dreptatea aceasta omenească, care înaintea lui Dumnezeu este ca o cârpă lepădată, cum s-a spus în rugăciunea a cincea, nu este pe placul lui Dumnezeu. Deci să ne ferim, iubiţii mei, de acest păcat al judecării, al osândirii aproapelui. Mereu să ne judecăm şi să ne osândim pe noi înşine. Să ne vedem propriul păcat. În toată perioada Postului mare vom fi mereu îndemnaţi, prin rugăciunea Sfântului Efrem Sirul să ne vedem noastre. „Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele, şi să nu osândesc pe fratele meu.” Dacă eu îmi văd păcatele mele, nu mai pot să-l judec pe aproapele, chiar dacă păcatele lui sunt foarte mari. Dar îmi dau seama că şi eu, şi el, amândoi păcătuim pentru că nu cunoaştem dragostea lui Dumnezeu. Nu-L cunoaştem cu adevărat pe Mântuitorul Hristos şi de aceea păcătuim. Și atunci nu putem decât să cerem milă şi îndurare. Nu putem să spunem decât  Doamne, miluieşte-mă, şi pe mine, şi pe el, şi pe toţi oamenii, că toţi suntem greşiţi înaintea Ta. Dar, totuşi, toţi suntem lucrul mâinilor Tale. De vei milui pe cel drept nu-i lucru mare, sau pe cel curat, nu-i nici o minune, că sunt vrednici de mila Ta. Dar, spre noi păcătoşii, să faci mereu minuni cu mila Ta, Doamne…

    Spun Sfinţii Părinţi că a ne vedea păcatele este mai mare decât a învia morţii. A învia un mort este într-adevăr un lucru mare, dar: mortul este readus în lumea păcatului, iar pentru mine cel care săvârşesc minunea este un prilej de mândrie şi de slavă deşartă. Deci este un pericol şi pentru unul şi pentru celălalt. Dar a-mi vedea păcatele, a-mi vedea păcatul meu, şi a mă judeca, a mă osândi pe mine, este învierea mea din morţi. Și această înviere mă va duce înviat în lumea de dincolo, în lumea lui Dumnezeu. Încă de pe aici noi trebuie să primim acest dar al învierii lăuntrice. Zice Mântuitorul: Vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia. Deci noi suntem morţii, care auzind glasul Fiului lui Dumnezeu în Sfânta Evanghelie şi în învăţăturile oamenilor sfinţi, ale slujitorilor Bisericii, şi dacă ne vedem păcatele şi ne căim, iată, înviem duhovniceşte. Și cu această stare de înviere duhovnicească ne ducem în Împărăţia lui Dumnezeu.

    Deci să punem la suflet acestea, iubiţii mei, acum, în acest timp  pregătitor al Postului celui Mare. Și toată vremea postului să o petrecem cu această osândire de sine, să ne deprindem a ne ruga pentru toţi oamenii la fel cum ne rugăm pentru noi înşine, şi atunci toţi ne vom bucura de mila lui Dumnezeu, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă.

***