Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

7 martie 2021

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Continuăm pregătirea noastră duhovnicească pentru Sfântul și Marele Post al Paștilor. Am început cu Duminica vameșului și a fariseului și am văzut atunci cât de mult prețuiește Dumnezeu smerenia. Dumnezeu celor mândri le stă întotdeauna împotrivă iar celor smeriți le dă harul Său. Apoi, a urmat Duminica fiului risipitor, și iarăși, am văzut cât de mult prețuiește Bunul Dumnezeu pocăința. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Ci vrea ca acesta să se întoarcă și să fie viu. Dumnezeu nu leapădă pe nimeni. Dacă omul se căiește, recunoaște că a greșit, și se întoarce cu fața spre Dumnezeu, cade în genunchi și spune, îmi pare rău, Dumnezeul meu, Dumnezeu îl primește cu toată dragostea. Ne spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie că Dumnezeu Se bucură de un păcătos care se pocăiește mai mult decât de nouăzeci și nouă de drepți care n-ar avea nevoie de pocăință.

    Iar astăzi, ne este pusă înainte Înfricoșătoarea Judecată. Poate că mulți dintre dumneavoastră știți, alții nu, ieri am avut o zi de pomenire a morților. A tuturor morților care din veac au adormit în nădejdea Învierii și a vieții veșnice. Și această rânduială nu este întâmplătoare, vedeți, pomenirea morților, iar astăzi Înfricoșătoarea Judecată. Pentru că gândul la moarte, și gândul la Înfricoșata Judecată, ne este, ne vor fi de mare folos în parcursul nostru duhovnicesc; în pregătirea noastră pentru Postul Mare, dar nu doar pentru Postul cel Mare, pentru că noi de fapt ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu în veșnicie. Dumnezeu ne așteaptă acolo pe toți, dar, iată, contează felul în care ne înfățișăm înaintea Lui. Gândul la moarte ne este de folos, întâi de toate pentru că ne aducem aminte de toți cei ce au plecat din această lume, din această viață, și ne rugăm pentru ei. Suntem conștienți că nu toți au plecat în starea cea mai bună, nu toți au fost pregătiți pentru ceasul morții, și de aceea noi simțim nevoia să ne rugăm pentru ei, să facem milostenie în numele lor, rugându-L pe Domnul să le ierte toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, și tot păcatul, și să-i odihnească împreună cu drepții care din veac I-au bineplăcut. Dar, gândul la moarte înseamnă și gândul la propria noastră plecare. În fiecare zi trebuie să ne aducem aminte, să fim conștienți că va veni un moment în care va trebui să părăsim această lume, această viață. Și, în general avem tendința de a evita gândul la propria noastră moarte. Ne este teamă să ne gândim că într-o zi vom părăsi această lume. Dar nu este bine să ocolim gândul la moarte. Ci dimpotrivă, trebuie să-l cultivăm. Și ori de câte ori ne vine în minte gândul morții, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne binecuvinteze ceasul morții. Să ne pregătească pentru ceasul acela, să fim pregătiți, și să ne întărească în ceasul acela. Să stea acolo de față și să ne ia în stăpânirea Sa, chiar dacă noi n-am fost în stare să facem întru toate voia Lui, cele bineplăcute Lui.

    Poate că mulți se gândesc că ar fi bine să moară așa pe nesimțite, să moară în somn, să nu știe că mor. Dar să știți că aceasta nu este o moarte binecuvântată. O moarte binecuvântată este aceea de care ești conștient. Să fii conștient că s-a apropiat ceasul, așa cum a zis Mântuitorul când I s-a apropiat ceasul morții: Acum a sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului, a zis El. Dar noi nu vom putea spune aceasta, dar și noi trebuie să putem spune, ar fi de dorit să putem spune, a sosit ceasul, mi se apropie ceasul plecării. Iartă-mă, Dumnezeul meu; primește-mă. Așa precum l-ai primit pe tâlharul, în ultima clipă a vieții, la fel primește-mă și pe mine. Și rugăcinea aceasta a tâlharului noi o folosim, ori de câte ori ne împărtășim: Ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ție, pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta. Adică mi-aș dori și eu Doamne, asemenea tâlharului, să fiu acolo unde ești Tu. Și este mare lucru să putem să mărturisim această dorință atunci, când se apropie ceasul plecării. Deci să ne rugăm din timp. Să nu evităm gândul morții. Vedeți că la Sfintele Slujbe, adeseori auzim această ectenie: Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Hristos să cerem. Aceasta poate să fie și rugăciunea noastră personală, zilnică. Dealtfel, în cărțile de rugăciuni, în Rugăciunile de dimineață, în Rugăciunile de seară, vedem că sunt cereri în acest sens. Chiar este în rânduiala Rugăciunilor de seară, o rugăciune care se citește deasupra patului, și care zice, Au nu-mi va fi acest pat groapă? Oare vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată și groapa și moartea îmi stau înainte. Vedeți cu ce conștiință trebuie să adormim în fiecare seară? Că s-ar putea să nu ne mai trezim. Dar, important este să ne trezim în Împărăția lui Dumnezeu. Să ne putem întâlni cu bucurie cu Mântuitorul Iisus Hristos. Aceasta este ținta existenței noastre aici pe pământ. Pregătirea noastră pentru marea întâlnire cu Mântuitorul Iisus Hristos în Ziua cea Mare a Judecății.

    Ni s-a vorbit astăzi despre Ziua Înfricoșătoarei Judecăți. Dar de ce este înfricoșătoare? Pentru că Cel Care ne va judeca este Același Care l-a primit pe vameș cu bunăvoință, Care l-a primit pe fiul risipitor. Același va fi și Dreptul Judecător. De ce va fi înfricoșătoare Judecata? Pentru că atunci se va vedea adevărata noastră stare. Se va vedea în ce măsură Îl iubim sau nu-L iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos. Posibil că aici pe pământ să trăim cu un soi de amăgire, să ni se pară că-L iubim, dar în realitate să nu fie chiar așa. Foarte ușor putem să identificăm și-n Evanghelia aceasta a Înfricoșatei Judecăți, cele două categorii pe care le-am întâlnit și în duminicile trecute. Vameșul și fariseul, fratele cel mare și fratele cel mic.

    Vedeți, cele două tipologii. Omul mândru, care este conștient de valoarea lui, chiar dacă face fapte bune, le face pentru ca să fie lăudat, și de Dumnezeu și de oameni, și omul smerit. Care nu se știe să fi făcut vreodată ceva bun pe pământ, dar nădăjduiește în mila lui Dumnezeu. Dacă ați fost atenți la citirea Evangheliei, ați văzut că drepții nu știu să fi făcut vreodată fapta cea bună. Domnul a zis, Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, pentru că flămând am fost și Mi-ați dat să mânânc, însetat și Mi-ați dat să beau, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine, și ei au zis, Doamne dar noi niciodată nu Te-am văzut așa. Observați, că drepții nu știu că sunt drepți. Nu au sentimentul că au făcut vreodată fapta cea bună. Dacă au făcut-o au făcut-o în Numele Domnului, au făcut-o cu foarte multă smerenie și discreție. În schimb ceilalți, ei sunt conștienți de valoarea lor. Dar când Te-am văzut noi așa și nu Ți-am făcut? Adică dacă Te-am fi văzut, sigur Ți-am fi făcut. Vedeți, categoria aceea de oameni care nu face nimic care să nu merite. Fac doar lucrurile care merită. Da; dacă L-aș fi întâlnit pe Hristos, L-aș fi ajutat. Dar dacă am văzut un om sărac, un om flămând sau gol, un cerșetor, apoi ăștia nu merită. Nu muncesc, sunt leneși, nu merită să fie ajutați. Sunt păcătoși. Cum zicea fariseul despre vameș, nu sunt ca acest vameș. Vă amintiți cum judeca lumea, când a intrat Hristos în casa lui Zaheu. Ei au văzut în Zaheu un mare păcătos. Dar Iisus a văzut în el un fiu al lui Avraam, care a fost în stare de mare pocăință, de schimbare. Și Domnul i-a zis, Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.

    Deci, să remarcăm cele două categorii de oameni. Păcătoșii sunt de fapt oamenii mândri. Oamenii care nu sunt în stare să iubească, și chiar dacă fac fapte bune, le fac pentru că vor să fie lăudați. Fapta bună a lor izvorăște din mândrie. Când omul iubește, nu este interesat de nimic. Face fapta bună gratuit, dezinteresat. Nu-l preocupă dacă merită sau nu merită.; el pur și simplu ajută pentru că nu poate altfel. Dacă Mântuitorul ar fi gândit în logica aceasta omenească, nu S-ar fi urcat pe Golgota și pe Cruce, pentru că ar fi zis, Nu merită să Mă răstignesc, pentru nici unul dintre voi. Pentru că nici unul nu Mă iubiți. Dar vedeți, cum iubirea nu caută la merite. Ci pur și simplu se dăruiește, se jertfește, pentru că nu poate altfel. Deci Judecata, din această pricină va fi înfricoșătoare, pentru că se va vedea dacă într-devăr Îl iubim sau nu-L iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos. Avem sau nu avem părtășie cu El. Și-atunci, din această perspectivă, fapta cea mai bună pe care o putem avea, pe care o putem face, este să-L cunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos. Să-l iubim. Să avem o legătură vie cu El. Nu doar o legătură interesată. Adică doar pentru că știm că El este puternic și ne poate ajuta, ne poate rezolva problemele. Nu. Aceasta nu este dragoste. Nici nouă nu ne plac oamenii care ne caută doar pentru că au interes, și după aceea ne întorc spatele și nici măcar Mulțumesc nu ne mai spun. Nu ne simțim bine.

    Așa este și în relația cu Dumnezeu. Trebuie să fie o relație autentică. Să-L iubim pur și simplu, ca Persoană. Pentru că legătura cu El este rațiunea de a fi a omului. Înafara lui Dumnezeu omul n-are nici o valoare. Venim de nicăieri și ne ducem nicăieri. Iar dacă-L cunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos și dragostea Lui aprinde inima noastră, atunci cu siguranță că-i vom iubi și pe oameni, și vom face mereu fapta cea bună, ori de câte ori vom avea prilejul. Ori de câte ori vom vedea oameni necăjiți, oameni sărmani, ne va fi milă. Chiar dacă nu vom putea ajuta, material vorbind, dar vom suferi. Am vrea să-i ajutăm, și Dumnezeu mai mult prețuiește suferința aceasta, mila. Zice, Milă voiesc, iară nu jertfă. Că dacă ajutăm așa cu răceală, aruncăm un ban, în fața lui Dumnezeu nu prețuiește, aceasta nu este dragoste. Și Mântuitorul a remarcat la un moment dat în Templu, cum o femeie văduvă a pus în cutia milei ultimii ei bănuți; vreo doi bănuți. Iar fariseii aruncau mulți bani, dar îi aruncau așa cu zgomot, ca să se audă, să se vadă, că ei aruncă bani în cutia milei. Și Domnul a zis ucenicilor apropiați, zice, Vedeți, această femeie văduvă a aruncat, a pus mai mulți bani decât bogații în cutia milei. Pentru că ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea. Ultimii ei bănuți. Dar ceilalți au dat din prisos. Deci a fost o faptă bună dar făcută cu răceală. Văduva a dat cu dragoste ultimii ei bănuți, a dat tot pentru că știa de fapt că tot ce are este de la Dumnezeu.

    Deci aceasta să căutăm iubiții mei. Legătura vie cu Dumnezeu, să credem că El este viața noastră, că de la El vine toată darea cea bună. Nici măcar un fir de păr nu crește și nu cade fără știrea  Lui. Și dacă vom avea această încredere și această dragoste, atunci cu adevărat vom fi fericiți și în veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin. Bunul Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni, să vă binecuvinteze și să ne ajute tuturor.

***