Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

29 iunie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiţi părinţi, iubiţi credincioşi,

    Îndată după Duminica Tuturor Sfinţilor am ajuns la slăvitul praznic al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care Biserica îi cinsteşte ca pe Întâistătătorii Sfinţilor Apostoli. Este foarte potrivită această rânduială a postirii, de la Duminica Tuturor Sfinţilor şi până la Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pentru că prin această rânduială a postirii se arată că doar cei care postesc şi se roagă, doar cei care duc o viaţă ascetică, pot să fie sfinţi, pot să devină sfinţi prin efortul lor ascetic şi bine-nţeles prin lucrarea harului Preasfântului Duh.

    Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel au trăit cu adevărat o viaţă ascetică, viaţă trăită în deplină simplitate, în sărăcie, dar mai ales în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, toată viaţa lor şi-au cheltuit-o pentru a-L propovădui pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru a-L face cunoscut, şi iudeilor, dar şi neamurilor păgâne. Ca toţi să înţeleagă că doar în Numele lui Iisus Hristos este mântuire, nu este alt nume sub soare în care să se fi dat mântuire oamenilor.

    Sfântul Apostol Petru a fost chemat de Mântuitorul Iisus Hristos la lucrarea apostoliei în timp ce pescuia pe ţărmul Mării Galileii. Şi se pare că virtuţile pe care le avea ca şi pescar, anume smerenia şi răbdarea, i-au fost de mare folos după aceea, în slujirea de Apostol, de lucrător în via Domnului, de pescar de oameni. Pentru că şi în această lucrare este nevoie de foarte multă smerenie şi foarte multă răbdare, chiar de îndelungă răbdare. Vedeţi că lucrarea cu omul este mult mai grea, mai anevoioasă decât lucrarea cu dobitoacele cele necuvântătoare, pentru că omul este înzestrat cu libertate, şi din partea omului este nevoie să aşteptăm răspunsul său liber, da sau nu, pentru că, vedeţi, şi pe Sfântul Apostol Petru Domnul l-a chemat dar nu l-a obligat. Din partea lui Petru a venit răspunsul, adică răspunsul lui a fost fără cuvinte, pur şi simplu, a lăsat mrejele, l-a lăsat pe tatăl său, şi a urmat Mântuitorului Iisus Hristos.

    Şi-apoi, cum am spus, toată viaţa şi-a cheltuit-o în slujba Domnului; mai întâi învăţând, ascultând de Mântuitorul Iisus Hristos, văzându-I minunile, a fost părtaş  la minunea Schimbării la Faţă unde, pe Muntele Taborului, Apostolul Petru a auzit glasul Tatălui, Care a zis: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi, a văzut minunea Învierii lui Lazăr, şi multe alte minuni pe care le-a săvârşit Domnul şi de aceea s-a aprins în inima lui fierbinte dragostea faţă de El şi de aceea a putut să spună că va merge împreună cu El chiar şi în temniţă şi la moarte, chiar dacă dacă toţi se vor lepăda de Tine Doamne, să ştii că eu nu voi face aceasta. A simţit acest lucru dar, din nefericire, atunci când a fost prins la strâmtoare, când a fost vădit că este ucenicul lui Hristos, s-a lepădat cu blestem, cum că nu-L cunoaşte. Dar apoi s-a căit şi a plâns cu amar, şi Domnul l-a reprimit în slujirea de Apostol, vă amintiţi cum după Înviere  l-a căutat şi l-a întrebat: Simone, Fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc; acum nu a mai spus-o cu atâta îndrăzneală dar totuşi, simţea acelaşi lucru, da Doamne, Tu ştii că Te iubesc, chiar dacă am păcătuit, chiar dacă m-am lepădat de Tine, totuşi eu Te iubesc. Atunci Domnul i-a zis: Paşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei.

    De fapt aceasta este slujirea unui Apostol, să păstorească turma lui Hristos. Şi a păstorit turma lui Hristos până la sfârşitul vieţii, un sfârşit martiric, de care a avut parte în cetatea Romei, unde a întemeiat o comunitate puternică de creştini, dar acolo, până la urmă, a fost condamnat la moarte prin răstignire iar el a cerut să fie răstignit cu capul în jos, nu s-a simţit vrednic să fie răstignit asemenea Mântuitorului ci a spus: eu vreau să fiu răstignit cu capul în jos. Prin aceasta arătând, vedeţi, până la ultima răsuflare desăvârşita lui smerenie, pe care a arătat-o de când l-a chemat Domnul şi-a zis: du-Te de la mine Doamne pentru că eu sunt om păcătos, apoi la spălarea picioarelor a avut aceeaşi reacţie: Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Şi Domnul i-a zis: dacă nu Te voi spăla n-o să ai parte de Mine, şi-atunci a zis nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul, şi vedem această smerenie până la ultima răsuflare, pentru că a ales să fie răstignit cu capul în jos. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Celui pe Care l-a iubit din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea.

    Pe Sfântul Pavel Mântuitorul l-a chemat în timp ce prigonea Biserica. El era un fariseu foarte zelos, foarte râvnitor, şi îi ura pe creştini, pentru că nu înţelegea lucrarea lor. Nu L-a cunoscut încă pe Mântuitorul Iisus Hristos şi de aceea cu mult zel îi prigonea pe creştini şi îi ducea la judecată şi la închisoare, a fost părtaş la uciderea Sfântului Ştefan, dar Mântuitorul a văzut în el altceva, a văzut că acest fariseu zelos care-i prigonea pe creştini ar putea să devină un Apostol la fel de zelos şi la fel de râvnitor; şi de aceea pe drumul Damascului i s-a arătat întru lumină strălucitoare şi l-a întrebat: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Şi el a întrebat nedumerit: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul i-a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Şi atunci Saul s-a smerit şi a întrebat: ce trebuie să fac? Şi Domnul l-a învăţat ce trebuie să facă, el şi-a pierdut vederea în clipa aceea, dar apoi şi-a recăpătat-o după ce a fost povăţuit de către slujitorul Domnului Anania, a fost botezat, a petrecut şi în pustie un timp îndelungat, aproape trei ani, chiar mai bine de trei ani a petrecut în pustie, unde a învăţat Evanghelia nu de la oameni, ci prin descoperire dumnezeiască. Şi apoi, după ce a fost acreditat, dacă pot să spun aşa, de către Sfântul Apostol Petru şi de către ceilalţi bătrâni, prezbiteri, din Ierusalim, apoi şi-a început propovăduirea la neamuri, pentru că Domnul, mai ales, dorea sa-l trimită la neamuri să le propovăduiască Evanghelia.

    Şi aşa a făcut Apostolul Pavel la început o lucrare de propovăduire, a făcut trei călătorii misionare, a început-o şi pe-a patra, în timpul cărora a întemeiat foarte multe comunităţi creştine de care a avut grijă ca de proprii săi copii, îi iubea ca un părinte, ca o mamă. Aţi auzit în Apostolul care s-a citit mai devreme cum trăia Apostolul Pavel legătura cu fiii săi duhovniceşti, cu comunităţile pe care le întemeia: cine este slab şi eu să nu fiu slab, împreună cu el, cine se tulbură şi eu să nu mă tulbur? Adică suferinţele lor erau şi suferinţele lui, neliniştile lor erau şi neliniştile lui, dar şi bucuriile lor erau şi bucuriile lui. Aşadar a fost o legătură foarte strânsă între el şi ucenicii săi, şi fiii săi duhovniceşti. Şi le-a purtat de grijă până la ultima răsuflare, pentru că şi el şi-a aflat sfârşitul tot în cetatea Romei, unde şi el a fost condamnat la moarte, dar fiind cetăţean roman nu prin răstignire ci prin tăierea capului. El s-a săvârşit în ziua de 29 iunie în anul 67, iar Apostolul Petru tot în 29 iunie a fost răstignit dar câţiva ani mai devreme.

    Dar impresionantă această legătură, pentru că amândoi şi-au dat sfârşitul în aceeaşi zi şi de aceea Biserica îi pomeneşte în aceeaşi zi, la 29 iunie. Îi pomeneşte şi îi cinsteşte ca pe Întâistătătorii Apostolilor, dar nu ca unii care ar fi avut o întâietate de stăpânire, ca unii care stăpâneau peste ceilalţi Apostoli, sau stăpâneau peste Biserici, ci au fost mai mari între ceilalţi Apostoli, iar stăpânirea lor de fapt a fost aceea a slujirii, a dăruirii jertfelnice, vedeţi, până la ultima răsuflare. Aceasta a fost întâietatea lor, şi aceasta este întâietatea pe care le-o acordă Biserica până sfârşit; pentru că dealtfel toţi ceilalţi L-au propovăduit pe Mântuitorul şi şi-au săvârşit viaţa în chip mucenicesc. Toţi sunt mari înaintea Domnului, şi mâine îi vom pomeni pe toţi, mâine va fi un sobor de cinstire a celor doisprezece Apostoli.

    Iubiţi fraţi şi iubite surori, mă gândesc că ziua de astăzi, ziua de pomenire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este o zi în care noi toţi suntem chemaţi să ne mărturisim credinţa dreaptă în Mântuitorul Iisus Hristos. Mărturia pe care ne-a dat-o Apostolul Petru, prin insuflarea dumnezeiască, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, este mărturia pe care o dă Biserica de la început şi până astăzi, şi o va da până la sfârşitul veacurilor, în măsura în care noi vom reuşi să dăm această mărturie, pentru că noi suntem chemaţi să dăm această mărturie tuturor celor care nu-L cunosc pe Hristos: că El este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu Carele a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi.

    Doar Hristos poate să-i mântuiască pe oameni. El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi pe lângă această mărturisire cu gura, trebuie neapărat să mărturisim şi cu viaţa noastră. Nu este suficient să mărturisim doar prin cuvânt credinţa noastră dreaptă şi sfântă, ci trebuie să mărturisim şi prin viaţă. Şi viaţa noastră trebuie să fie o viaţă dreaptă şi sfântă. Pentru că dacă este contradicţie între ceea ce noi propovăduim şi ceea ce trăim, atunci mai degrabă suntem sminteală pentru lume şi nicidecum nu suntem o mărturie a Adevărului, nicidecum nu vom reuşi să-i atragem pe oameni la Mântuitorul Iisus Hristos. Aşadar să fim cu multă luare-aminte, să nu fie contradicţie între ceea ce mărturisim cu gura şi ceea ce trăim cu viaţa; să fie o legătură foarte strânsă. Aceia care suntem în biserică şi smeriţi, ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu, aceiaşi trebuie să fim şi în afara bisericii: la fel de smeriţi, la fel de evlavioşi, la fel ascultători, dar şi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu.

    Şi dacă va fi nevoie, Domnul să ne întărească să fim în stare chiar să ne dăm viaţa pentru Mântuitorul Iisus Hristos; pentru că altfel ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul, dacă-şi dă sufletul satanei, nu ne foloseşte la nimic. Dar dacă ne pierdem viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie, atunci cu adevărat ne mântuim sufletul; sufletul nostru va fi slăvit şi în veacul acesta dar mai ales în cel ce va să fie. Vedem cum Sfinţii Apostoli, şi în veacul acesta, şi cât au trăit în această lume, au fost chiar slăviţi de oameni, pentru că mulţi credeau că sunt zei, văzând minunile pe care le făceau, dar mai ales, iată, sunt slăviţi acum, când ei stau de-a dreapta tronului lui Dumnezeu şi acum ei ascultă rugăciunile  noastre şi le împlinesc, ei sunt prietenii noştri cei mai apropiaţi. Aşa, orice om credincios care-şi dă viaţa pentru Domnul va fi slăvit şi în lumea aceasta, dar mai ales în veacul cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă.

***